- Tom! Semmi válasz. - Tom! Semmi válasz. - Kíváncsi vagyok, hol csatangol ez a gyerek!1 Hé, Tom! Az idős hölgy letolta orrán a szemüvegét, és elnézett fölötte, körös-körül a szobában; aztán visszatolta, és alatta nézett körül. Ritkán vagy tán sohasem nézett át rajta egyenesen olyan jelentéktelen valami miatt, mint egy kisfiú. Ez a szemüveg dísztárgy volt, szíve büszkesége, az "előkelőség" érdekében, nem szükségből készült; két tűzhelykarikán keresztül éppen olyan jól látott volna. Pillanatig zavarodottan állt, aztán nem túl hangosan, csak éppen hogy a bútorok hallhassák, azt mondta:- Csak kapjam a kezembe. Nem fejezte be, lehajolt, az ágy alá böködött a söprűvel, nagyokat szusszant, hogy a bökések annál hatásosabbak legyenek. De csak a macskát riasztotta föl. - Ilyen kölyök még nem volt a világon! Kiállt a nyitott ajtóba, és szétnézett a paradicsomok és articsókák közt, amelyek a kertet jelentették. Tomnak se híre, se pora. Fölemelte hangját, hogy messzebbre is hallhassák, és elkiáltotta magát:- Hé-é-é, Tom! Halk nesz hallatszott a háta mögött, és ahogy hirtelen megfordult, éppen hogy el tudta kapni egy kölyök gallérját, amint el akart iszkolni. - Na, ugye! Mindjárt gondolhattam volna a kamrára. Mit kerestél ott? - Semmit! - Semmit! Nézd csak meg a kezedet meg a szádat. Mi ragad rajta? - Én nem tudom, néni. - De én tudom! Lekvár, az bizony. Hát nem százszor megmondtam, hogy nyughass attól a lekvártól, különben megnyúzlak. Add csak ide azt a pálcát. A pálca a levegőbe emelkedett. Elkerülhetetlennek látszott a végzet. - Szent Isten! Nézz csak hátra, néni! Az idős hölgy megpördült a sarkán, ijedtében összehúzta szoknyáját, a kölyök pedig egy pillanat alatt elszaladt, fölkapaszkodott a magas palánkra, és eltűnt mögötte. Polly néni egy pillanatig meghökkenve állt, aztán elnevette magát:- Ördög vigye ezt a gyereket! Hát soha nem tanulok meg semmit? Hányszor ugratott már be ugyanígy, és mégse tudok rá vigyázni. Úgy látszik, mégiscsak igaz, hogy mentül öregebb valaki, annál kevesebb az esze. Nemhiába mondják: vén kutya nem tanul már újat. No, és nincs két nap egymás után, hogy ugyanúgy járatná a bolondját velem; hogy is tudhatnám, mit forral? Mintha pontosan tudná, meddig élhet vissza a türelmemmel, és azt is tudja, hogy ha egy szempillantásra kizökkent vagy megnevettet, vége az egésznek, nem vagyok képes megverni. Isten látja lelkem, nem teljesítem kötelességem evvel a gyerekkel szemben. Ha pihen a pálca, elkanászodik a tanítvány, mondják. Bűn ez, tudom én jól, s mindketten megszenvedünk majd érte. Mindig huncutságon jár az esze, de istenem, mégiscsak szegény elhalt nővérem gyereke szegényke, nincs szívem hozzá, úgy istenigazában elnadrágolni. Valahányszor eleresztem, furdal a lelkiismeret; de valahányszor kihúzza tőlem a lutrit, öreg szívem vallja kárát. Bizony, bizony, akit anya szült, annak meg vannak számlálva napjai, és rögösek az ő útjai, mint az írás mondja, és azt hiszem, úgy is van ez. Ma délután biztosan felé se megy az iskolának, holnap muszáj lesz munkára fognom, hogy megbüntessem. Keserves dolog szombaton dolgoztatni, mikor a többi fiú mind szabad, de a munkát jobban utálja, mint bármi mást, és hát teljesítenem kell vele szemben kötelességemet, különben én leszek az oka, ha rossz útra téved. Tom csakugyan felé se ment az iskolának, és igen jól érezte magát. Későn jött meg, de még épp idejében, hogy vacsora előtt segítsen Jimnek, a kis néger fiúnak a másnapi fát felvágni és gyújtóst hasogatni - vagyis inkább idejében érkezett, hogy elmesélje kalandjait Jimnek, amíg Jim elvégezte a munka háromnegyed részét. Tom öccse (azaz inkább féltestvére), Sid, már elvégezte a maga dolgát, összeszedte a forgácsot. Sid csöndes fiú volt, nem járt kalandos, zavaros utakon. Míg Tom vacsorázott, és alkalmilag elcsórt egy kockacukrot, Polly néni mély és csalafinta kérdéseket intézett hozzá - szerette volna beismerő vallomásra kényszeríteni. Mint a hozzá hasonló jótét lelkek általában, azzal tetszelgett magának, hogy burkolt és rejtélyes diplomáciai képesség lappang benne, és legátlátszóbb csapdáiról is azt hitte, hogy azok a mélységes diplomáciai ravaszság remekei. - Tom, nem volt nagyon meleg az iskolában? - De igen. - Túlságosan meleg volt, nem? - De igen. - Nem kerekedett kedved fürödni menni, Tom? Valami átvillant Tomon - a sanda gyanú árnyéka. Kutatva nézett Polly néni szemébe, de az semmit sem árult el. Ezért azt mondta:- Ne-em - igazán nem volt kedvem. Az öreg hölgy megtapogatta Tom ingét. - Nem is vagy nagyon kimelegedve. Büszke volt rá, hogy most megállapította: a fiúnak száraz az inge, és senki nem is sejthette, hogy mi a szándéka. De Tom tudta már, hogy honnan fúj a szél. Ezért megelőzte a következő sakkhúzást. - Vizet húztunk egymás fejére - az enyém is egész nedves még, nézd csak! Polly nénit bántotta, hogy elmulasztotta ennek a fontos ténykörülménynek a megállapítását, és így a cselvetés nem sikerült, azonban új ötlete támadt:- Tudom, ha vizet húztál a fejedre, csak nem fejtetted le a gallért, amit az ingre varrtam, mi? Gombold ki a kabátodat! Minden aggodalom eltűnt Tom arcáról. Kinyitotta a kabátját. A gallér erősen oda volt varrva. - Adta kölyke. No, csak tűnj el innét. Biztos voltam benne, hogy iskolát kerültél, és fürödtél. De most megbocsátok. Néha jobb vagy, mint amilyennek általában látszol. Polly néni félig sajnálta, hogy éleselméjűsége így csődöt mondott, félig pedig örült, hogy Tom egyszerre ilyen engedelmes lett. De Sidney megszólalt:- Ejnye, mintha úgy emlékeznék, hogy fehér cérnával varrtad föl azt a gallért, most pedig feketével van odavarrva. - Persze hogy fehérrel varrtam meg, Tom! De Tom nem várta ki a végét. Amint kiugrott az ajtón, még hátraszólt:- Siddy, ezért megkapod a magadét! Biztonságba kerülve, Tom megvizsgálta a két hatalmas, kabátja hajtókájába tűzött, cérnával körültekert tűt, az egyik fehérrel, a másik feketével volt befűzve. "Soha nem vette volna észre, ha Siddy nem szól - tűnődött. - Az ördög vigye el, a néni mindig cserélgeti, egyszer fehérrel varr, egyszer feketével. Igazán megmaradhatna valamelyiknél - magam is eltévesztettem már. De Sid is megemlegeti, amit azért kap, vagy egyszerűen leharapom a fejem! "Tom nem állt éppen mintagyerek hírében. Jól ismerte a mintagyerekeket, és megfelelően utálta is őket. Két perc alatt vagy még hamarább, minden baját elfelejtette. Nem mintha baja csak fikarcnyival is könnyebb és kevésbé keserves lett volna, mint a felnőtteké, hanem mert gondját új és nagyfokú érdekesség fújta el; ahogy a felnőttek minden gondját elfeledteti az új események izgalma. Az új érdekesség értékes, újfajta fütyülésmód volt, amit csak az előbb tanult egy négertől; ezt akarta most háborítatlanul gyakorolni. Furcsa, madárszerű füttyszó volt ez, folyamatos, trillaszerű hang, amit úgy lehet előidézni, hogy az ember a nyelvét rövid időközökben a szájpadlásához érteti fütyülés közben. Az olvasó bizonyára emlékszik rá gyerekkorából, hogy megy ez. Tom némi szorgalommal és figyelemmel rájött a nyitjára, és tele szájjal, tele szívvel, fütyörészve ballagott végig az utcán. Úgy érezte magát, mint a csillagász, amikor új bolygót fedez föl. Kétség sem fér hozzá, hogy ha csak a mélységes, nagyszerû, csorbítatlan gyönyörûségeket nézzük, Tomnak több volt belõle, mint a csillagásznak. A nyári alkonyat hosszú volt. Még nem volt sötét. Tom egyszerre abbahagyta a fütyülést. Idegen fiú került eléje, paraszthajszállal nagyobb, mint ő. Bármily nemű vagy korú idegen izgató érdekességet jelentett a szegényes falucskában, St. Petersburgben. Amellett ez az új fiú jól volt öltözve - hétköznap! Szinte hihetetlen volt. Sapkáját mintha skatulyából húzták volna ki, végig gombos kék vászonkabátja új volt, és jól szabott nadrágja szintén. És cipőt viselt, pedig csak péntek volt! Még nyakkendője is volt: tarka csokor. Az egész fiúnak olyan városias színe volt, hogy Tom alig bírta ki. Mentül tovább bámult Tom erre a csodára, annál inkább fintorgott ennyi választékosság láttán, és annál ócskábbnak látta saját öltözékét. Egyik gyerek sem szólt egy szót sem. Ha egyik megmozdult, a másik is megmozdult - de csak oldalvást, körben. Szemtől szemben állottak, farkasszemet nézve. Végre Tom megszólalt:- Földhöz váglak ám! - Szeretném látni! - Fogadjunk, hogy földhöz váglak. - Dehogy vágsz. - De bizony odaváglak. - Nem. - De. - Nem. - De igen! - De nem! Kínos szünet támadt. Aztán Tom megkérdezte:- Hogy hívnak? - Semmi közöd hozzá. - Majd megmutatom, hogy van közöm hozzá. - Hát mért nem mutatod? - Ha sokat mondod, bizony isten, megmutatom. - Sokat mondom! Na, gyere, mutasd meg! - Persze azt hiszed, valaki vagy? Ha akarnálak, fél kézzel is földhöz vághatnálak. - Hát miért nem vágsz oda? Ha mondod? - Oda is váglak, ha jár a szád. - Ojjé, ismerem az ilyen fajtát, mint te. - Most azt hiszed, előkelő vagy, mi? Micsoda sapka! - Üsd le ezt a sapkát, ha mered. Isten bizony, beverem a képét, aki hozzá mer nyúlni! - Hazudsz! - Te hazudsz! - Hazudsz, és gyáva vagy, csak a szád jár. - Eredj innét, ha jót akarsz! - Te, ha pofátlankodsz, fejbe váglak avval a kővel. - Pont te vágsz fejbe. - Igenis, én. - Hát akkor lássuk! Mért csak ígérgeted mindig? Mért nem vágsz már fejbe? Félsz! Mi? - Én nem félek! - De félsz! - Nem félek! - Félsz! Újabb szünet, mialatt farkasszemet néztek, majd újra kerülgetni kezdték egymást. Egyszerre váll a vállhoz kerültek. Tom azt mondta:- Menj innét! - Menj magad! - Én nem megyek. - Én mégúgy se. Előrevetett lábbal álltak, igyekezve kinyomni egymást a helyükből, tele dühvel és erőlködéssel, de egyik sem tudta ellökni a másikat. Addig tülekedtek, amíg mindkettő vörös lett az erőlködéstől, aztán óvatosan abbahagyták, és Tom megszólalt:- Gyáva kutya vagy. Ha szólok a bátyámnak, a kisujjával földhöz vág, és igazán szólok is neki. - Azt hiszed, félek a bátyádtól? Az én bátyám erősebb nála, ha akarja, úgy átlódítja a te bátyádat a kerítésen, hogy csak úgy nyekken. (Mindkét báty légből kapott volt. )- Hazudsz. - Azért, mert te mondod. . . Tom egy vonalat húzott a porban a nagy lába ujjával, és azt mondta:- Ha át mersz lépni ezen a vonalon, úgy megverlek, hogy kiesik a szemed. Na, lépj át, ha mersz! A másik azonnal átlépett rajta. - No, hadd lássuk azt a verést! - mondta. - Te, jobb, ha nem lökdösődsz, mert megjárod. - Neked járt a szád, hát mi lesz? - Isten bizony, két centért megvernélek. Az új fiú elővett két centet a zsebéből, és gúnyosan nyújtotta Tom felé. Tom kiütötte a kezéből. Erre egy pillanat alatt egymáson hempergett a két gyerek a porban, mint két összeakaszkodott macska. Percek alatt összevissza szaggatták egymás ruháját, lekarmolták egymás arcát, beverték egymás orrát: tele porral és dicsőséggel. A gomolyag végre alakot öltött, és a csata ködén át megjelent Tom, amint maga alá gyűri az új fiút, és ököllel döngeti. - Mondd, hogy elég! - lihegte. Végre az idegen kinyögte:- Elég! - Mire Tom eleresztette, mondván:- No, most megkaptad a magadét. Máskor nézd meg, kivel pofázol. Az új fiú ruháját porolgatva, hüppögve, szipogva eloldalgott; időnként visszanézett, Tomra vicsorított és fenyegetőzött, hogy legközelebb "majd megmutatja neki". Tom csak csúfolódva nevetett rá, és nagy büszkén léptetett el; de amint hátat fordított, az új fiú felkapott egy követ, jól hátba hajította Tomot, aztán uzsgyi, futott, mint a nyúl! Tom hazáig kergette a hitszegőt, és így azt is megtudta, hol lakik. Majd a kapuban állóharcba kezdett, s kitörésre akarta kényszeríteni az ellenséget, de az ellenfél csak fintorokat vágott rá az ablakból. Végül megjelent az ellenfél mamája, komisz, közönséges csirkefogónak mondta Tomot, és elkergette. Tom elvonult, de fogadkozott, hogy még ellátja a baját annak a fiúnak. Jó későn érkezett haza, és amint óvatosan igyekezett az ablakon befelé, csapdába esett, a rá várakozó néni személyében. Mikor a néni meglátta Tom öltözetének állapotát, elhatározása, hogy Tom szombati szünetét kényszermunkára fogja változtatni, sziklaszilárddá vált.		- Tom! Nici un raspuns. - Tom! Nici un raspuns. Mă întreb unde discută acest copil! Hei, Tom! Bătrâna și-a lăsat ochelarii pe nas și s-a uitat peste ea, prin toată camera; apoi îl împinse înapoi și se uită în jur dedesubt. Rareori sau poate că niciodată nu a privit-o direct peste ceva la fel de nesemnificativ ca un băiețel. Aceste ochelari erau ornamente, mândria inimii sale, de dragul „nobilimii”, nu făcute din necesitate; ar fi văzut la fel de bine prin două inele de sobă. A rămas confuz o clipă, apoi nu prea tare, doar ca să lase mobilele să audă, a spus:- Îl voi lua doar . Nu a terminat, aplecându-se, băgând mătura sub pat, respirând mari pentru a face pumnii cu atât mai eficienți. Dar a alarmat doar pisica. - Nu a existat niciodată un astfel de copil în lume! Stătea în ușa deschisă și privea afară printre roșiile și anghinarea care reprezentau grădina. Tom nu are vești, nici praf. El a ridicat vocea pentru a fi auzit mai departe și a exclamat:- Hei, uh, Tom! În spatele lui se auzi un sunet blând și, pe măsură ce se întoarse brusc, putea prinde gulerul unui copil când voia să bea. - Ei bine, corect! Aș fi putut să mă gândesc imediat la cameră. Ce făceai acolo? - Nimic! - Nimic! Uită-te doar la mâna și gura ta. Ce e blocat pe el? - Nu știu, mătușă. - Dar stiu! Jam, asta e sigur. Ei bine, ți-am spus nu de o sută de ori, astfel încât să te poți odihni de acea gemă, sau o să o scot. Doar dă-mi bagheta aia. Bagheta se ridică în aer. Soarta părea inevitabilă. - Doamne Dumnezeule! Uită-te înapoi, mătușă! Bătrâna doamnă se învârti în jurul călcâielor, fusta îi strânse de spaimă, iar puștiul fugi într-o clipă, urcă pe cornișul înalt și dispăru în spatele lui. Mătușa Polly rămase uimită o clipă, apoi râse; Diavolul ia copilul ăsta! Nu învăț vreodată nimic? De câte ori m-ai tachinat în același mod și totuși nu pot să am grijă de el. Totuși, pare adevărat că cu cât cineva este mai în vârstă, cu atât este mai puțin bun simț. Nu întâmplător un câine bătrân nu mai învață unul nou. Ei bine, și nu două zile la rând să-și zboare prostul cu mine în același mod; de unde să știu ce fierbeți? De parcă ar ști exact cât timp ar putea să abuzeze de răbdarea mea și știa, de asemenea, că, dacă ar fi șocat sau ar râde dintr-o clipire, totul s-a terminat, nu aș fi în stare să-l bat. Dumnezeu îmi vede sufletul, nu-mi îndeplinesc datoria față de acest copil. Când bagheta se odihnește, discipolul se îmbolnăvește, spun ei. Știu că este un păcat și vom suferi amândoi pentru asta. Mintea lui este întotdeauna răutăcioasă, dar Dumnezeul meu, totuși copilul bietei mele surori moarte este sărac, nu am inimă pentru asta, atât de naibii. De fiecare dată când îmi dau drumul, conștiința mi se rupe; dar ori de câte ori scoate lăuta din mine, inima mea veche este rănită. Adevărat, adevărat, cel care se naște din mama sa are zile, iar căile sale sunt la fel de amare precum spune Scriptura și așa cred. Cu siguranță nu voi merge la școală în această după-amiază, va trebui să lucrez mâine pentru a-l pedepsi. Este un lucru amar să lucrezi într-o sâmbătă, când ceilalți băieți sunt cu toții liberi, dar el urăște munca mai mult decât orice altceva, așa că trebuie să-mi fac datoria față de el, altfel voi fi motivul dacă ești pe pistă greșită. deci este. Cu siguranță nu merg la școală în această după-amiază, va trebui să lucrez mâine pentru a-l pedepsi. Este un lucru amar să lucrezi sâmbăta, când ceilalți băieți sunt cu toții liberi, dar el urăște munca mai mult decât orice altceva, așa că trebuie să-mi fac datoria față de el, altfel voi fi motivul dacă greșești urmări. deci este. Cu siguranță nu merg la școală în această după-amiază, va trebui să lucrez mâine pentru a-l pedepsi. Este un lucru amar să lucrezi sâmbăta, când ceilalți băieți sunt cu toții liberi, dar el urăște munca mai mult decât orice altceva, așa că trebuie să-mi fac datoria față de el, altfel voi fi motivul dacă greșești urmări. Tom nu a mers cu adevărat la școală și se distra foarte bine. A sosit târziu, dar tocmai la timp pentru a-l ajuta pe Jim, băiețelul negru, să taie copacul a doua zi și să rupă o brichetă - adică a sosit la timp pentru a-i povesti lui Jim aventurile sale în timp ce Jim făcuse trei sferturi din muncă. Fratele mai mic al lui Tom (adică fratele său vitreg), Sid, își făcuse deja treaba, strângând așchii. Sid era un băiat liniștit, nu pe drumuri aventuroase și confuze. În timp ce Tom lua cina și vărsa din când în când un cub de zahăr, mătușa Polly îi punea întrebări profunde și înșelătoare - voia să o oblige să mărturisească. La fel ca sufletele caritabile ca el în general, el s-a mulțumit cu o abilitate diplomatică ascunsă și misterioasă care se ascundea în el și s-a gândit chiar la cele mai transparente capcane ale sale. - Tom, nu era foarte cald la școală? - Dar da. - Era prea cald, nu-i așa? - Dar da. - Nu ți-a venit să faci baie, Tom? Ceva a străbătut prin Tomon - umbra suspiciunii sandei. Ea a privit ochii mătușii Polly cercetător, dar nu a dezvăluit nimic. De aceea a spus:„Nu-i”, chiar n-am avut chef. Bătrâna a simțit cămașa lui Tom. - Nu ești foarte cald. Era mândru că acum a stabilit că cămașa băiatului era uscată și nimeni nu ar fi putut ghici care sunt intențiile sale. Dar Tom știa deja de unde bate vântul. De aceea a precedat următoarea extragere a șahului. "Ne-am tras apa unul pe capul celuilalt - al meu este încă umed, uite! "L-a rănit pe mătușa Polly pentru că nu a reușit să stabilească acest fapt important și, astfel, acțiunea a eșuat, dar a avut o idee nouă:- Știu că dacă ți-ai tras apă în cap, nu ți-ai dat jos gulerul pe care l-am cusut pe cămașă, nu-i așa? Descheiați haina! Toate grijile au dispărut de pe chipul lui Tom. A deschis haina. Gulerul era bine cusut acolo. - Mi-a dat un copil. Ei bine, pleacă de aici. Am fost sigur că ai fost la școală și ai făcut o baie. Dar acum îmi pare rău. Uneori ești mai bun decât arăți de obicei. Mătușii Polly îi era pe jumătate rău că ascuțimea ei a dat faliment în acest fel și pe jumătate fericită că Tom devenise atât de ascultător în același timp. Dar Sidney a spus:- Ejnye, de parcă țin minte că ai cusut gulerul acela cu fir alb, iar acum este cusut în negru. - Sigur că l-am cusut în alb, Tom! Dar Tom nu a așteptat sfârșitul. Când a sărit pe ușă, a spus înapoi. - Siddy, de aceea te înțelegi! Venind în siguranță, Tom a examinat cele două ace uriașe cusute în reverele hainei, înfășurate în fire, una înfiletată în alb și cealaltă în negru. „N-ar fi observat niciodată dacă Siddy nu ar fi vorbit", se întrebă el. Sau doar îmi voi mușca capul! "Tom nu era tocmai un copil faimă. Știa bine copiii model și îi ura în mod corespunzător. În două minute sau chiar mai devreme, și-a uitat toate necazurile. Nu este ca și cum necazul său ar fi fost doar mai ușor albicios și mai puțin amar decât cel al adulților, ci pentru că îngrijorarea lui a fost suflată de un nou și înalt grad de curiozitate; întrucât toate grijile adulților sunt uitate de entuziasmul noilor evenimente. Noua curiozitate era un fel de șuierat valoros, nou pe care îl învățase doar anterior de la un negru; el a vrut să practice acest lucru acum fără deranj. Era un fluier ciudat, asemănător unei păsări, un sunet continuu, asemănător unui tril, care poate fi evocat prin faptul că cineva își înțelege limba la intervale scurte de palat în timp ce fluieră. Cititorul își va aminti cu siguranță din copilărie cum merge acest lucru. Tom și-a dat seama de deschidere cu o oarecare diligență și atenție și a mers pe stradă plină de gură, plină de inimă, fluierând. S-a simțit ca un astronom când a descoperit o nouă planetă. Amurgul de vară a fost lung. Nu era încă întuneric. Tom a încetat să fluiere imediat. Un băiat străin a venit în fața lui, cu părul țărănesc mai mare decât el. Străinii de orice gen sau vârstă erau o curiozitate interesantă în săracul sat din Sankt Petersburg. În plus, acest băiat nou era bine îmbrăcat - în timpul săptămânii! A fost aproape de necrezut. Șapca lui părea scosă din cutie, jacheta de pânză albastră cu nasturi de-a lungul timpului era nouă și pantalonii bine croiți. Și purta pantofi, deși era doar vineri! Avea chiar o cravată: un buchet multicolor. Întregul băiat avea o culoare atât de urbană, încât Tom abia a suportat-o. Pe măsură ce continua să se uite la acest miracol, cu atât se strâmbă mai mult la vederea atâtor alegeri și cu atât mai gelos își vedea propria îmbrăcăminte. Niciunul dintre copii nu a spus un cuvânt. Dacă unul se mișca, celălalt se mișca - dar numai lateral, în cerc. Stăteau față în față, cu ochii de lup. În cele din urmă, Tom a vorbit:- Te voi tăia la pământ! - Vreau să văd! - Lasă-mă să pariez că m-ai tăiat la pământ. - Nu tai. - Dar te voi tăia acolo. - Nu. - De. - Nu. - Dar da! - Dar nu! A fost o pauză incomodă. Apoi Tom a întrebat:- Cum te numești? - Treaba ta. - Îți voi arăta cum să o faci. - De ce nu o arăți? - Dacă spui multe, Doamne, îți arăt eu. - Spun multe! Haide, arată-mi! - Sigur crezi că ești cineva? Dacă aș vrea, aș putea tăia la pământ cu o mână. - De ce nu tai acolo? Daca spui? - Te voi tăia dacă îți merge gura. - Oh, cunosc un tip ca tine. - Acum crezi că ești elegant, nu? Ce pălărie! - Doboară acest capac dacă îndrăznești. Doamne ferește, lovesc imaginea cuiva care îndrăznește să-l atingă! - Minti! - Minți! - Minți și ești laș, e doar gura ta. - Pleacă de aici dacă vrei bine! - Tu, dacă obraznici, te voi tăia în cap cu piatra. - Tu ești în cap. - Da eu. - Ei bine, să vedem! De ce promiți mereu? De ce nu vă mai tăiați capul? Îți este frică! Noi? - Nu mi-e frica! - Dar ți-e frică! - Nu mi-e frica! - Îți este frică! O altă pauză în timp ce priveau în ochii lupului și apoi începură să se ocolească din nou. Ei umăr la umăr deodată. Tom a spus:- Pleacă de-aici! - Du-te singur! - Eu nu voi pleca. - Nici eu. Stăteau cu picioarele în față, încercând să se strângă unul pe altul din scaune, plini de furie și încordare, dar niciunul nu-l putea împinge pe celălalt. S-au amestecat până când amândoi s-au înroșit din cauza efortului, apoi s-au oprit cu grijă și Tom a vorbit. - Ești un câine laș. Când vorbesc cu fratele meu, el se taie la pământ cu degetul mic și eu chiar îi vorbesc. - Crezi că mi-e frică de fratele tău? Fratele meu este mai puternic decât el, dacă dorește, îl va legăna pe fratele tău peste gard doar lingând. (Ambii frați primiseră aer. )- Minti. - Pentru ca spui . . . Tom a tras o linie în praf cu degetul piciorului său mare și a spus:- Dacă îndrăznești să treci peste această linie, te voi bate din ochi. Haide, dacă îndrăznești! Celălalt a pășit imediat peste el. - Ei bine, hai să vedem bătaia aia! - El a spus. - Mai bine nu împingeți, pentru că mergeți. - Ai avut gura, deci ce? - Doamne ferește, te-aș bate cu doi cenți. Noul băiat a scos doi cenți din buzunar și l-a luat în râs pe Tom. Tom îl scoase din mână. Pentru o clipă, cei doi copii s-au strâns în praf ca două pisici agățate. În câteva minute, și-au sfâșiat reciproc hainele, s-au zgâriat reciproc pe față, și-au lovit nasul reciproc: plin de praf și glorie. Bucata s-a conturat în cele din urmă, iar Tom a apărut prin ceața bătăliei, în timp ce îl mototolea pe noul băiat sub el și îl lovea cu pumnul. - Spune destul! - gâfâit. În cele din urmă, necunoscutul a scâncit:- Suficient! - Până când Tom a dat drumul, spunând:- Ei bine, tocmai te-ai prins. Alteori, uită-te cu cine faci față. Îndepărtând praful, sărind, adulmecând hainele tânărului băiat, s-a ferit; s-a uitat înapoi uneori, Tomra a mârâit și a amenințat că îi va „arăta” data viitoare. Tom doar a râs de el râzând și s-a îndepărtat cu mare mândrie; dar imediat ce s-a întors cu spatele, noul băiat a ridicat o piatră, l-a aruncat bine pe Tom în spate, apoi l-a uzurat, a fugit ca un iepure! Tom a urmărit adulterul acasă, așa că a aflat și unde locuia. Apoi a început o luptă în picioare la poartă, încercând să-l forțeze pe inamic să izbucnească, dar adversarul a făcut doar o grimasă de la fereastră. În cele din urmă, a apărut mama adversarului, un comisar, care i-a spus lui Tom să fie un obișnuit captator de pui și l-a alungat. Tom s-a retras, dar a promis că va mai avea grijă de acel băiat. A sosit acasă foarte târziu și, când s-a târât cu grijă spre fereastră, a fost prins în persoana mătușii care îl aștepta. Când mătușa a văzut starea ținutei lui Tom, hotărârea sa de a transforma pauza de sâmbătă a lui Tom în muncă forțată a devenit solidă.